Istorie şi Cultură

Primele veşti despre Vulcana le aflăm dintr-o Carte domnească dată de voievodul Radu Şerban, la 20 ianuarie 1604. Ea certifică stăpânirea lui Vintilă, postelnicul din Săteni, asupra localităţilor Vulcana şi Săteni (actuala localitate Doiceşti). Hrisovul dovedeşte că voievodul Vlad Ţepeş a cumpărat “satul Vîlcana, tot şi cu tot hotarul din câmp şi din pădure şi din apă şi din vatra satului şi de pretutindeni”, pentru aceasta plătind suma de 80.000 de aspri. De la cine a cumpărat Vlad Ţepeş satul Vîlcana, nu ştim; aflăm doar că voievodul îşi înzestrează sora, Alexandra, cu cele două sate. De aici, timp de o sută de ani, nici un document nu mai menţionează nimic despre aceste locuri.

Cartea dată de Radu Şerban e importantă în primul rând pentru că ne arată existenţa satului Vîlcana acum mai bine de 500 de ani şi, în al doilea rând, că ne lămureşte de ce locuitorii lui nu ne-au lăsat nici un zapis, nemaiavând drept nici asupra pământului, nici asupra propriilor persoane. Valea şi dealurile Vulcănii fac parte din zona de coline strâns cutate, care încing ca un brâu, pe la sud, lanţul Carpaţilor. Cândva, aici se întindea Marea Sarmată. Dovezi în acest sens au rămas numai pe vârfurile dealurilor, unde straturile mai noi au fost erodate şi cărate în văi, lăsând să iasă la iveală rocile străvechi: una dintre aceste roci este gipsul a căror lamele strălucitoare sunt cunoscute de localnicii care trec dealul la Pucioasa.

Alte mărturii ale vârstei subsolului sunt straturile de lignit din apropiere, de la Doiceşti şi Şotânga, straturi ce s-au format în epocile eocenică, oligocenică şi miocenică, din era neozoică. Tot din aceeaşi epocă sunt zăcămintele de petrol de la Glodeni, Valea Voievozilor, Doiceşti precum şi micile cantităţi de ţiţei găsite chiar la Vulcana. Dar despre structura, evoluţia şi vârsta straturilor profunde ale regiunii există şi unele date mai precise. Acestea sunt relevate de săpăturile care s-au făcut aici, descoperindu-se scheletele unor animale acvatice scoase de la adâncimi de 70-80 de metri din puţurile săpate în zonă pentru a căuta ţiţei.

Săpăturile de la Vulcana au pus în evidenţă şi alte mărturii geologice, aşa-zisele “ape sărate de zăcământ”, rămase din epoca miocenică, care au aceeaşi valoare de indicator al fundului mării Sarmatice, ca şi fosilele animalelor. Aceste ape de zăcământ sunt caracterizate printr-o mare concentraţie de cloruri de sodiu şi cantităţi relativ mari de iod şi brom, ceea ce le-a făcut să fie întrebuinţate cu mare eficacitate pentru tratamentul unor afecţiuni cronice, îndeosebi reumatice.

Se pare că primele semnalări ale existenţei izvoarelor de apă minerală de la Vulcana aparţin lui Anatol D. Demidov, în lucrarea sa din 1837 referitoare la călătoria prin Rusia, Ungaria şi Ţările Române. E drept că la Vulcana existau câteva izvoare atermale cu miros de pucioasă, de altfel bună la gust şi care putea fi băută de oameni şi animale: unul din ele, la poalele pădurii mănăstirii, pe valea căreia îi şi zice “Pe vale la izvor”, cam la un km de şosea; al doilea, mai puternic, foarte aproape de şosea, în punctul numit “Mocirlă”, pentru că în jurul izvorului pământul era totdeauna muiat de apă. Aceste două izvoare sunt pe partea dreaptă a pârâului Vâlcana.

În faţa acestora, pe partea cealaltă a pârâului, dintr-un deal numit Dealul Cornilor, pe Brăneasca, la vreo 500 m de firul apei, ia naştere un al treilea izvor. Acest izvor cu miros de sulf, numit “Puturosul”, a fost exploatat înainte de primul război mondial de un oarecare Ovesa. De atunci, izvorul este cunoscut sub numele de “Izvorul Ovesa”.


Foto - Izvorul Ovesa Vulcana-Băi

Dar nu prin apa sulfuroasă a acestor izvoare a devenit Vulcana staţiune balneară, ci printr-o altă apă minerală, concentrată, care conţine cantităţi mari de iod şi brom. Această perioadă de început a staţiunii balneare Vulcana, este descrisă în 1902 de Dr. G.T. Zissu, medicul primar al judeţului Dâmboviţa. Sătenii din Vulcana au început să-şi transforme locuinţele: fac mici cabine pentru băi alături de camere, îşi construiesc căzi din lemn şi aduc de la Ialomiţa bolovani de piatră pentru încălzit. Instalaţiile pentru băi erau gata. Pentru asigurarea unei băi erau necesari 150 litri de apă.

Primul care a dat importanţă apelor minerale de la Vulcana şi le-a recomandat pentru băi, a fost dr. Dimitrie Ioviţiu, medicul oraşului şi spitalului Târgovişte. De altfel, dr. Ioviţiu făcea parte şi el dintre proprietarii acestor izvoare, împreună cu dr. Irescu, moştenitorii Rătescu, C. Petrescu, I. Grigorescu şi N. Rucăreanu.

În 1885, dr. Alexandru Saabner-Tuduri a făcut o expunere în revista “Spitalul” despre apele de la Vulcana. Erau cunoscute patru fântâni cu apă minerală iodurată. Citează rezultatele analizelor chimistului Bernath, expune rezultatul cercetării sale în privinţa apelor iodurate, până în acel an, insistând mai mult asupra puţurilor de la Vulcana, arătând că toate izvoarele au ape salifere iodurate şi debite abundente.

Apele sunt cercetate şi de dr. Popescu-Vîlcana, V. Dumitrescu şi V. Grindeanu. Izvorul Ovesa este analizat în 1910 de către dr. C. I. Istrati, unul dintre fondatorii şcolii româneşti de chimie, găsind o apă alcalină litinoasă cu mineralizare totală de 1,0594 g/litru.
 

Foto: Izvoare cu apă iodată

vizitatori
21 Sep 2017
66013 unici